Istoric

Această localitate, favorizată de poziţia ei fizico-geografică, bogăţiile solului şi

subsolului, atât din zonă, cât şi din jur, a oferit din cele mai vechi timpuri, condiţii necesare dezvoltării activităţii umane.

Originea localităţii este strâns legată de existenţa zăcămintelor aurifere care, cu certitudine, au constituit motivaţia formării aici, a unei aşezări, a căror oameni au învăţat meşteşugul prelucrării acestor zăcăminte, cunoscând totodată şi valoarea acestora.

Cu toate că documentele scrise amintesc de această localitate numai la începutul sec.al XIII-lea e.n.(1327), istoria acestei aşezări începe cu multe zeci de mii de ani în urmă. S-au găsit dovezi că acest teritoriu a fost locuit de oamenii primitivi, încă din paleolitic (piatra cioplită), îmbrăţişând prima şi cea mai lungă epocă din istoria omenirii, care începe odată cu apariţia omului şi cuprinde primele etape de dezvoltare ale orânduirii comunei primitive.

Spre sfârşitul neoliticului, ca urmare a înmulţirii şi perfecţionării uneltelor de muncă, precum şi a descoperirii cuprului, comunitatea cunoaşte importante modificări. În aceste condiţii, de folosire a noului metal, e firesc ca această zonă bogată în minereuri de cupru să fi fost un important centru de cultură a acestei epoci. Locuitorii au deprins meşteşugul prelucrării metalelor, folosindu-le la obţinerea uneltelor, mai întâi arama, apoi bronzul şi în cele din urmă, fierul.

Epoca fierului reprezintă trecerea de la societatea primitivă la societatea împărţită în clase antagoniste, aceasta cunoscând un progres mai intens decât epocile anterioare. Odată cu răspândirea folosirii fierului, s-a realizat un uriaş progres în domeniul meseriaşilor, uneltele tari şi tăioase, obţinute de aceştia, ducând implicit, la uşurarea muncii.

În cea de a doua perioadă a fierului, Maramureşul cât şi întreaga Transilvanie a fost locuit de către daci, care, începând din sec. I î.e.n., s-a integrat în statul centralizat a lui Burebista şi apoi a lui Decebal. Cucerirea Daciei de către romani

( 105 – 106 e.n.), nu a însemnat cucerirea tuturor teritoriilor locuite de daci. Imperiul roman a înglobat numai o parte din fostul regat al lui Decebal. Pe restul teritoriului, din care face parte şi Maramureşul, dacii au continuat să trăiască liberi.

Primele menţiuni scrise despre Maramureş, datează din anii 1199 şi 1231, după care începe să fie mai frecvent amintit, îndeosebi în sec.al XIV-lea.

În ce priveşte atestarea documentară a celor cinci sate ale comunei: RECEA, SĂSAR, LĂPUŞEL, MOCIRA şi BOZÂNTA MICĂ, se cunosc următoarele date:
Satul Săsar, este o străveche aşezare pe râul RIVULUS SAXARUM(Râul Pietrelor) de la care îşi trage denumirea de Săsar, atestată documentar prima dată în anul 1327.

În perioada anilor 1327 – 1854, această localitate a avut mai multe denumiri, astfel: 

  • 1327 – ZAZARBANYA

  • 1733 – SZASZAR

  • 1800 – SĂSARIU

  • 1850 – SZESAR

  • 1854 – SĂSAR, denumire păstrată până astăzi. 

În Psaltirea tipărită la Iaşi în anul 1743 scrie: ,, În anul 1846, 10 iunie, au murit învăţătorul, diacul cel bătrân Gavril Gherasim, care înainte de a sa moarte a fost mulţumit în rostul său, îi ocupă locul Gheorghe Şeres de cantor, din Crai Dorolţ atât pentru Săsar cât şi pentru Arieşul de Câmp, 1846-1875. După o altă notiţă, în 1818 a fost învăţător şi cantor Ion Dunca.’’ 

Satul BOZÂNTA MICĂ a fost atestat documentar în anul 1405, când se numea BOZINCHA, urmând alte denumiri în decursul timpului, astfel: 

  • 1410 – BUZYNTHA

  • 1424 – BOZONTHA

  • 1647 – BOZONTA

  • 1750 – KIS BOZINTA

  • 1850 – BOZINTA MIKA

  • 1854 – BOZINTA MICĂ 

Satul MOCIRA, a fost atestat documentar în anul 1411, când se numea HIDEGKUTH, alte denumiri fiind: 

  • 1828 – HIDEGKU

  • 1851 – MOCIRA 

Satul LĂPUŞEL, atestat în anul 1760, când se numea HAGYMOS LAPAS, apoi: 

  • 1800 – HÁSMAŞU

  • 1850 – HÉSMÁS LÁPOS

  • 1854 – HAGYMAS LÁPOS

  • 1854 – HAGYMAS LĂPUŞ 

Satul RECEA, atestată în anul 1828, când se numea LÉNARDFALU RÉCZ, iar în anul 1851 se numea LÉNARDFALU.